Dimineaţa de Ajun. În Apuseni, socăciţele aprind focul şi se pregătesc să bage în cuptor colacii şi pâinea pentru Crăciun. Copiii, cei mici până în 10 ani, pleacă prin sat “cu biţăratul”. Sau “cu bizăreaua”. Colindă pe uliţele înnămeţite, bat din casă în casă, transmiţând mesajul Naşterii Pruncului Iisus. “O vinit Ajunul lui Crăciun, cu un ceas bun şi cu zile multe!” Gospodarii îi servesc cu felii calde de cozonac umplut cu dulceaţă de fructe de pădure, cu nucă sau cu rahat. La fiecare gospodărie primesc mere, nuci şi colăcei. “Noi ieşim, Dumnezeu intră!”, menesc apoi casei aceleia micii colindători. Şi merg mai departe. La altă casă…
“Biţăratul” celor mici e primul semn al marii sărbători creştine. Dar “bizăreaua”, ce este ea? Ne-a desluşit asupra acestui obiect cu nume misterios Maria Cioica (originară din Lupşa), neobosita culegătoare de folclor a Apusenilor.
“Este făcută din lemn de răchită, ţinut o noapte la rece, de îngheaţă. După aceea, cu mezdreala se fac din el plete-plete.” “Ce-i mezdreala?”, apare din nou întrebarea pe buze. ”Mezdreala este o bucată de fier ascuţit, cu două mânere laterale. O lamă. Şi cu ea se juleşte bucata de lemn şi se fac plete frumoase. Merg cu bizăreaua copiii, ca şi cum ar merge cu un baston.” Aurel Dobra (din Gîrda de Sus) mângâie “pletele” băţului de răchită… “Parcă-i păr de înger!”, exclamă. Pentru adulţi, Crăciunul începe cu amintirea altor Crăciunuri, în vreme ce cu mezdreala pregătesc bizăreaua pentru cei mai mici ai casei.
Craii de la Gîrda de Sus
“De-amiază, copiii cei mici se retrag pe la casele lor şi drumurile încep a le bate cei de 14-15 ani.” Ei sunt Craii. Poartă costume speciale, împodobite, şi sabie de lemn la şold. “Îi simbolizează pe Irod şi pe cei trei regi din Orient, purtători de daruri – Valtezar, Gaşpar şi Melfior. Merg prin toate casele şi toţi îi primesc. Iar în ziua de Crăciun, tot ei, Craii, vin la biserică. Iar toţi creştinii vin, aducând bucate alese, pe care le dau colindătorilor.” În seara Ajunului însă, oamenii se trag pe la casele lor şi-aşteaptă momentul “când vin colindătorii cei mari”. Moţul Aurel Dobra îşi continuă vorba: “Aceştia sunt în număr de şapte şi umblă însoţiţi de muzică. După colinde, lasă loc altor cântece. Iar colindătorii joacă apoi cu gazda… Obiceiurile continuă şi-n ziua Crăciunului, şi de Sfântul Ştefan. Cei care n-au fost colindaţi în prima zi vor fi colindaţi într-a doua. Nimeni nu trebuie să rămână necolindat!”
De Crăciun, pe masă
Ce va pune pe masa de Crăciun nevasta moţului? Răspunsul ni-l dă Maria Cioica: “În seara de Crăciun se ştie că se pregătesc sarmalele. Se fac din carne, de regulă amestecată, că moţii mai taie şi câte un viţel, şi câte o oaie, să nu fie numai de porc. Ies mai gustoase. Se pun sare, piper, frunză tocată de pătrunjel, de ţelină, morcov ras şi ceapă tocată, prăjite puţin. Dar ce dă gustul specific sarmalelor moţeşti este «unsoarea râncedă», pregătită într-un fel anume, la tăiatul porcului. Sarmalele se împăturesc apoi în foaie de varză murată”.
Nu trebuie să lipsească nici cozonacul, care aici se pregăteşte mai ales umplut cu dulceaţă de fructe de pădure. “Dar noi avem un secret, pe care niciodată nu-l divulgăm!”, ne spune şi Livia Danciu din Gîrda de Sus, după ce, gustând din felia de cozonac cu afine, îl lăudăm cât de aromat şi cât de pufos este! “Se pune gălbenuşul de ou frecat cu zahăr, drojdie, lapte şi făină şi se frământă până face băşici. Cât se lasă la dospit, noi pregătim cuptorul. Îl jeruim. Îl probăm cu făină. Cozonacul se umple cu dulceaţă şi nucă. Sau facem trei rulouri mai subţiri, la unul punem în aluat şi cacao, şi le împletim în trei, ca pe codiţe.”
Alte provocări
Gheţarul de la Scărişoara, Gheţarul de la Vârtop, Peşterile Coliba Mare, Coliba Mică, Poarta lui Ionele, Coteţul Dobreştilor, Cascada Vârciorog, ca şi apropierea de Padiş (Muntele Călineasa) şi de Muntele Găina, unde, vara, sunt renumitele “târguri de fete”, acestea sunt doar câteva dintre locurile spre care puteţi porni, dacă vă hotărâţi să vă petreceţi nu doar Sărbătorile, ci oricare dintre vacanţele anului la Gîrda de Sus (unde, de altfel, se află şi o tabără de speologie). Gheţarul de la Vârtop este renumit (şi nu doar printre speologi, căci poate fi vizitat fără un echipament special de oricare turist – bine informat însă), în afara bijuteriilor sale de calcar care închipuie arabescuri de palat, datorită unor urme pe care “Omul de la Vârtop” (sau Homo Sapiens Fossilis) le-a lăsat în crusta de calcit. Dacă urci până la Groapa Ruginoasa, mai ales în fapt de primăvară, poţi vedea izbucnind prin Poarta lui Ionele izvoare cristaline (formate de gheaţa care se topeşte). Verile sunt tulburătoare, prilejuind emoţionante întâlniri cu natura. Toamnele arămesc muntele, iar iernile…, iernile răsună de buciume.
Şi mai ales de Sărbători e stăpână frumuseţea peste Apuseni. Când sufletul moţului creşte la căldura Crăciunului, precum cozonacul pus la dospit.
Colind din Apuseni
Preluăm din volumul “Cât dor este pe la moţi” al Mariei Cioica (Editura Unirea, 2007) un frumos şi inedit colind din Apuseni, intitulat “Astăzi vecinicul cuvânt”. “Astăzi vecinicul cuvânt,/ Prunc se naşte pe pământ,/ Din Fecioară preacurată/ Şi de îngeri lăudată.// Trei crai de la răsărit,/ La Viflaim au venit/ Să se-nchine lui Iisus,/ Răsăritul cel de sus.// Păstorii se minunau,/ Îngerii frumos cântau:/ «Mărire-ntru cei de sus,/ Slavă ţie, prunc Iisus!»// Tu din raiul fericit,/ Prunc în faşe te-ai smerit,/ Pe Adam să-l mântuieşti/ Şi din iad să-l slobozeşti.// Mărire lui Dumnezeu/ Şi preasfânt Fiului său…/ Preamărire şi-nchinare/ Hristoase naşterii tale.”
Cozonac cu dulceaţă de afine
Ce are specific această reţetă este umplutura. În loc de nuci măcinate, rahat sau cacao se foloseşte o dulceaţă de afine (sau de alte fructe de pădure), pregătită “mai legată” şi presărată cu nucă.
Cozonacul se pregăteşte din făină, ouă (de obicei se folosesc două ouă la un kilogram de făină), lapte (sau apă, călduţă, pentru înmuiat drojdia), zahăr şi drojdie de bere (cât o nucă). Drojdia se desface în lapte sau apă, se presară făină şi se lasă la cald. După ce a dospit se amestecă bine cu restul ingredientelor. Nu se rupe aluatul, doar se frământă cu mâinile până când face băşici. Pentru ca să nu iasă prea tare aluatul, secretul este să adăugaţi făină câte puţin şi să vă opriţi atunci când simţiţi că aluatul e suficient de elastic. Dacă vreţi să se desfacă în fâşii, când îl tăiaţi, atunci adăugaţi spre sfârşitul frământatului şi două linguri de unt topit. Lăsaţi la dospit, acoperit cu un şervet curat. După ce a crescut suficient întindeţi o foaie pe care o ungeţi cu dulceaţă (se poate presăra şi nucă măcinată), o rulaţi şi o puneţi în tavă, să mai dospească puţin. Daţi la cuptor 45-50de minute. După ce l-aţi scos, ungeţi-l cald cu sirop de zahăr, ca să lucească.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie, 19 decembrie 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu