Pe la sfârşitul deceniului trei al veacului trecut, unul dintre cei mai mari cofetari pe care i-a cunoscut Bucureştiul interbelic, Emil Frederic, scria...
Pe la sfârşitul deceniului trei al veacului trecut, unul dintre cei mai mari cofetari pe care i-a cunoscut Bucureştiul interbelic, Emil Frederic, scria: "Fructele sunt sufletul cofetarului, căci îi trebuie fructe în diferite preparate, pentru a putea lucra în linişte; îi trebuie fructe confiate, conserve, zemuri, siropuri, dulceţuri etc., într-un cuvânt fructele sunt elementul principal al cofetarilor, fără de care aceştia nu pot să lucreze". Iar dintre multele dulceţuri pe care maestrul ni le dezvăluie în cartea lui – primul "Manual practic de cofetărie pentru cofetari şi particulari", tipărit în 1928 la "Cultura Românească", am ales pentru dumneavoastră pe cea potrivită timpului de-acum: "Dulceaţa de cireşe amare".
"Se face de obicei la munte, unde acest fruct se găseşte din abundenţă. Câteodată, însă, se iveşte şi pe aici câte un coş şi dacă vrei să ai trufanda, le cumperi. Este o cireaşă mică, neagră şi la gust amară. Le cureţi de cozi şi le arunci într-un cazan cu apă; acolo le speli şi le scoţi sâmburii, puindu-le în străchini ca să nu se piarză zeama lor.
Când sunt gata curăţate, le aşezi în cazane, adică pui la fundul cazanului un strat subţire de cireşe, peste ele un strat de zahăr, peste zahăr cireşe..., până la jumătatea cazanului. Le laşi puţin ca zeama lor să pătrundă în zahăr, pe urmă le pui pe un foc slab, ca zahărul să se topească binişor, amestecând uşor din când în când în fundul cazanului. După ce zahărul este bine topit, îi dai foc iute.
Speli frumos la margini cu o cârpuliţă muiată în apă, îi adaugi puţină glucoză şi o fierbi, până ce se trage firul între degete. La urmă, îi pui puţină sare de lămâie topită."
În Jurnalul Naţional din 4 iunie 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu