joi, 24 aprilie 2008

În pragul Paştilor, la Biserica din Densuş

În pragul Paştilor, la Biserica din Densuş
În zilele Postului cel Mare. Lung drum. Drum lung de la Bucureşti la Densuş, locul unde speram să regăsim o emoţie veche, dinaintea unui monument unic.
Urcăm pe aleea ce duce la biserică, printre prunii şi merii abia zbucniţi în floare. E duminică şi toate sufletele satului sînt adunate între zidurile de piatră netezită de istorii...
Monument UNESCO
“Fără pereche în toată româ­nimea”... Cu asemenea cuvinte exprima Nicolae Iorga admiraţia lui pentru Biserica “Sfîntul Nicolae” din Densuş. Biserică a cărei construcţie istoricul o plasa prin veacul al XVI-lea. Arheo­logii şi medievaliştii din România şi din lume, care au cercetat monumentul, nu s-au pus încă de acord cu privire la începuturile construcţiei – oricum o datează cu mult înainte, poate prin veacurile XIV, X sau chiar IV-V –, fiind ridicată pe temeliile unor construcţii încă mai vechi.
Iniţial, fusese un monument fune­rar dedicat generalului roman C.P. Longinus. Pe pietrele care “compun” biserica, poţi citi şi azi vechi inscripţii romane. Longinus fusese luat prizonier de către regele dac Decebal. Pentru ca acesta să nu-l forţeze pe Traian ca, în schimbul său, să îşi retragă armata la sud de Dunăre, Longinus s-a sinucis. În se­colele II-III, pe locul mo­numentului funerar s-a ridicat un templu dedicat zeului Marte. După toate probabilităţile, două sau trei veacuri mai tîrziu (secolele IV-V), acesta a fost transformat în bi­se­rică creştină. După unele opinii, această bise­rică ar fi fost ridicată de goţi, în ­veacul al IV-lea.
Nu doar istoria aceasta (controversată, pe alocuri) aduce unicitate monumentului, ci şi structura lui arhitecturală. Este compusă dintr-un naos pătrat, cu o absidă semicirculară poziţionată la sud-est, unde se află altarul. Masa altarului este, de fapt, un bloc de piatră adus de la Ulpia Traia­na Sarmizegetusa. În exterior, pro­naosul – de formă rectangulară –, este unic prin faptul că nu are acoperiş. Tot exterioară bisericii este şi “tainiţa” sau ascunză­toa­rea, care avea dublu rol: de adăpost în vremuri de restrişte (război, invazii) şi de spaţiu pentru depozitarea proviziilor.
Sfînta treime
Pictura de secol XV, de factură bizantină, îm­bracă cei patru stîlpi de piatră care susţin bolta, în interior. Pictorul a venit de peste munţi, din Ţara Românească, se numea Ştefan, iar vi­ziunea lui – deşi are ca pornire canonul bizantin – este una personală: sfintele şi sfinţii sînt îmbrăcaţi în port popular românesc, cu ii şi bluze cusute cu ar­nici, cu catrinţe şi iţari.
Reprezentarea Sfintei Treimi (de la Densuş) este una dintre cele mai frumoase picturi ale ortodoxiei, iar după părerea monahului Daniel Stoenescu (fost preot la Densuş, astăzi episcop al românilor din Banatul Sîrbesc) e mai veche cu cîteva decenii decît mai cunoscuta icoană a lui Rubliov de la Zagrosk, de lîngă Moscova (datată 1425), cu care se întrece în frumuseţe.
Ne aplecăm şi noi genunchii, precum cnezii din vechime, în faţa Treimii sacre de la Densuş. Dumnezeu-Tatăl ţine mîinile pe umerii lui Iisus, în vreme ce Duhul Sfînt coboară în chip de porumbel. În biserică, ţăranii locului ascultă, în smerenie, predica. O mînă ni se aşază pe umăr. Tresărim... Ne regăsim, în cimitirul bisericii, ­printre străbuni şi pîlcuri de toporaşi, cu bătrînul Ion Moca. Densuşean.
Obiceiuri străvechi
Despre biserică, bătrînul ştie că “s-ar fi construit în anul 105. Era un templu, şi-apoi l-au făcut biserică şi de atunci e singura biserică de la noi din sat”. “Cînd eram eu copil” – începe a ne povesti – “acu’ vreo 80 de ani, ţineam postul cît era de lung. Părinţii nu ne dădeau să mîncăm de frupt. Nu se făceau jocuri, nici distracţii, ca acuma... Cînd se apropia Învierea, se colecta grîul de la oameni şi se coceau «paştile» la cetăţeni acasă. Se duceau la biserică miercuri seara şi joi era slujba pentru ele. Duceau oamenii la biserică o pîine din asta şi vin, că şi vinul intra în biserică. Vineri seara veneam la slujbă, iar sîmbătă fiecare se pregătea de Paşti: tăia mielul... La miezul nopţii se făcea slujba de Înviere, iar duminică di­mineaţă se împărţeau «paştile», să aibă fiecare la copii, că unii aveau vite, pe deal, şi trebuia să le ducă şi ălora, acolo...” La prînzul de Paşti, tot gospodarul punea pe masă: “supa de miel ori de pasăre, prăjiturile, cozonacii şi vinul; ca şi pe la alţii”. Ce-au den­suşenii numai al lor? “Un obicei cu un cocoş...”
Datini
Obiceiul ni-l desluşeşte primarul comunei, Sorin Dumitru Ştefoni. Îl ştie bine, căci, la iniţiativa lui, acum vreo 10 ani a început a se face din nou. “În prima zi de Paşti, la noi e obiceiul să se facă «alergatul prescurii» şi «împuşcatul cocoşului». Se fac două tabere de «flăcăi» şi e un fel de concurs între ele. Locuitorii se strîng în vatra satului şi dau prescura uneia dintre echipe, în vreme ce cealaltă se duce în capătul satului. Prima echipă va mînca prescura (pîine dospită) pregătită de gospo­di­nele din sat cu cîteva zile înainte ( pîinea e tare şi nu-i deloc uşor s-o mănînce), iar cea de a doua echipă va alerga spre biserică, unde e şi vatra satului. Dacă termină întîi cei cu prescura, atunci ei sînt cîşti­gă­to­rii. Dacă ajung întîi cei cu alerga­tul, ei cîştigă”. Drept recompensă, cîş­ti­gă­to­rii primesc un cocoş. Şi-aici în­ce­pe cea de a doua parte a obiceiului, pentru că acest cocoş nu se-mparte între membrii echipei, ci-l primeşte acela care poate să-l împuşte. “E destul de dificil, pentru că se leagă cocoşul cu o sfoară de picior şi capătul sforii e legat de un copac. Cocoşul se mişcă, se zbate şi trebuie să-l nimereşti. Localnicii îşi dovedesc astfel măiestria în mînuirea puştii, sub suprave­gherea pădurarului şi sub privirile spectatorilor”.

Pupi acri
Pentru un kilogram de făină, se ia un plic de drojdie uscată sau o felie din pachetul de drojdie proaspătă şi se pune la dospit cu zahăr. După ce a dospit, se toarnă peste făină, se adaugă două ouă, un pic de sare, lapte şi zahăr şi se amestecă bine-bine, să nu rămînă cocoloşi. Se face aluatul să fie puţin mai gros decît cel de clătite. Se coc apoi pupii în tigaie. Se consumă de preferinţă calzi, cu zahăr presărat deasupra.

Plăcintă în cuptor
Se pune făina într-un castron şi peste ea: ouă, sare, zahăr, ulei, drojdie dizolvată în prealabil în apă cu zahăr. Se adaugă apoi apă şi lapte, în cantităţi egale şi se frămîntă pînă se obţine un aluat ca de plăcintă. Se lasă la dospit o jumătate de oră, după care se fac plăcinte cu mere, brînză, nucă, rahat sau dulceaţă. Se procedează astfel: se întinde o foaie nu prea mare, se pune umplutura pe o latură a ei şi se rulează. Se unge cu ou bătut sau cu apă şi zahăr, se aşază în tăvi de copt obişnuite şi se dă la cuptor pentru 45 de minute.

Sîngerete
Se face în ziua în care se taie porcul, înainte de Crăciun. Se alege carnea de grăsime, se macină folosind un ciur (o sită) mare la maşina de tocat carne sau se taie mărunt cu cuţitul sau satîrul (îna­inte vreme, femeile o tăiau “din bardă”, nu o tocau la maşină). Se condimentea­ză cu piper, boia şi cimbru. Se adaugă ceapă tocată şi puţin usturoi. Se fră­mîn­tă bine şi se pune în maţe de porc sau în cutişin. Se lasă 2-3 zile şi apoi se pun la fum. După afumare, se ţin la uscat. Se pot păstra timp îndelungat, la rece, şi, dacă e de unde, se mănîncă şi la masa de Paşti.

Sarmale cu păsat
Se pregătesc mai întîi frunzele de varză. Se pun pitoance (bureţi porcini), care au fost fierte bine şi măcinate prin maşina de carne. În loc de orez, se pune păsat. Păsatul se condimentează, se pune în el ceapă măcinată şi prăjită, piper şi sare. Sarmalele se învelesc în frunze de varză acră. În oală se pun varză tăiată, mărar şi cimbru şi sarmalele se aşază deasupra. Peste sarmale se pun iar frunze de varză. Se lasă oala să fiarbă pe îndelete, la foc mic. Acestea sînt sarmalele pentru zilele de post. În sărbători, în loc de pitoance, la sarmale se pune carne, iar printre ele se îndeasă bucăţi de afumătură şi felii de sîngerete.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 23 aprilie 2008

duminică, 6 aprilie 2008

Cu Iisus prin grâu

Undeva in intinsul Campiei Romane, un om si un gest: fermierul s-a indreptat cu pasi largi catre lan, a rupt un spic, l-a frecat intre degete si a dus catre gura boabele de grau. Privindu-l, mi-am amintit de gustul dulceag pe care il avea graul din copilarie si de acelasi gest - al tatalui meu - in holda de aur dintre doua ape. Un om, prin grau...
Poate nu intamplator mi-a fost dat sa descopar, zilele trecute, un tablou intr-o biserica din Bucuresti. In pronaos, ridicand ochii, am fost uimita sa am dinainte o pictura infatisand scena din Biblie cunoscuta ca "Iisus prin grau". Panza e semnata de Svaiter-Cumpana, artist plastic din veacul trecut si, o vreme, profesor la Institutul de Arte Frumoase "Nicolae Grigorescu".
"Iisus mergea prin semanaturi si ucenicii lui smulgeau spice, le frecau cu mainile si mancau" (Luca 6: 1). Iisus si ucenicii lui, hranindu-se cu boabe de grau, comunicau direct cu "viul", caci samanta - "mirabila samanta" blagiana - e sinonima cu "viata". Pentru omul simplu, graul are semnificatii adanci si luminoase. La nivel simbolic, exista o echivalenta intre grau si Iisus, iar mentalitatea romaneasca traditionala ii confera acestuia un loc privilegiat in ordinea lumii: "Foaie verde grau marunt / Cate flori sunt pe pamant / Toate merg la juramant; / Numai spicul graului / Si cu vita vinului / Si cu lemnul Domnului / Zboara-n naltul cerului / Stau in poarta raiului / Si judeca florile / Unde li-s miroasele."
Un om obisnuit din campie - al catulea dintr-un sir de tarani, scolit la oras si intors in sat, sa continue truda stramosilor sai - imi spunea: "Ca sa creasca, graul are nevoie de tot atata timp cat a stat Iisus in pantecele Mariei: 9 luni, de la intai octombrie la intai iulie. Graul este matricea lumii". Iar painea "cea spre fiinta" si painea "Cinei de Taina" e zamislita din cel mai aurit grau si uscata de razele soarelui. Impartind painea, Iisus s-a impartit pe sine si a impartasit cu ucenicii un anumit mod de a fiinta: intru iubire.

"Iar eu parea ca merg in ceata
de ucenici si ucenice,
Si sfaram si eu, pentru cina,
cu palmele-amandoua, spice.

Eram, socot, prea mult al lumii,
si prea putin al vrerii tale
Ca pamanteana grija, Doamne,
m-a-ntarziat, stingher, pe cale.

Pe-acelasi galben grau coboara
acelasi glorios apus,
Dar n-aud vorbele-ti pe care
evenghelistii nu le-au spus.

Trecura veacuri, si cu ele
ca treci din nou mi s-a parut
Si-ti caut umbra luminoasa
in lutul moale s-o sarut."


Nichifor Crainic - "Iisus prin grau"

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 20 iulie 2005

vineri, 4 aprilie 2008

Martoră la Ziua Unirii

S-a născut la 2 noiembrie 1904, iar inceputul adolescenţei i-a fost marcat de cel mai important moment al istoriei naţionale: Marea Unire de la Alba-Iulia. Se numeşte Salvina Lazăr şi locuieşte la Stremţ, nu departe de Cetate.
S-au stins şi ecourile celei de-a 89-a sărbătoriri a Unirii Ardealului cu Ţara. La Alba-Iulia, acestea par să fi trecut paşnic, cu căteva "rutine", pe care romănul le-a aşteptat liniştit, convins că nu va trăi emoţii mai mari decăt acum un an, ori doi, ori trei… Fără paradă militară - Albei-Iulia i s-a "refuzat" acest drept in 2007 (prin Cetate circula vorba că "la anul" va fi "marea revanşă" a transilvănenilor, care vor avea un eveniment de zeci de ori mai fastuos decăt al Capitalei) - , "masa populară" a fost cea care a atras mulţimea. Aveam să notăm, de asemenea, penuria de politicieni şi penuria de discursuri. După Te Deum, s-a adresat mulţimii doar IPS Andrei Andreicuţ, Arhiepiscop de Alba-Iulia, a cărui predică de sărbătoare a ţinut şi loc de cuvăntare oficială.
In acest context, am căutat "provocarea jurnalistică" in altă parte, la căţiva zeci de kilometri distanţă de Cetatea Unirii, la Stremţ, pe apa Geoagiului, acolo unde trăieşte cel din urmă martor al celui mai important moment al istoriei naţionale. Era miezul zilei de 1 Decembrie, iar noi intram pe poarta gospodăriei singurului om care putea să ne povestească despre Ziua Marii Uniri, aşa cum a văzut-o cu ochii săi, la 13 ani. Se numeşte Salvina Lazăr, iar mărturia sa e preţioasă, căci noi nu ştim să mai trăiască astăzi cineva dintre cei care au fost de faţă acum 89 de ani.
MARTORUL. Contrar aşteptărilor, centenara Salvina Lazăr este un om in putere, cu o coerenţă a discursului greu de intălnit şi la oamenii cu decenii mai tineri decăt ea. Are ochiul ager (să citească ziarul sau cartea de rugăciuni ori să văre aţa in ac nu este o problemă pentru ea) şi măinile harnice, căci o bună parte a zilei o petrece croşetănd sau impletind. Am găsit-o volubilă, atentă la felul in care se prezintă lumii (şi-a aşezat pălăria inainte de a accepta să inceapă dialogul) şi, mai ales, dornică să-şi impărtăşească amintirile, "tezaurul" pe care l-a adus cu sine, in prezent, din cei o sută şi trei ani de existenţă. O viaţă nu lipsită de urcuşuri şi coborăşuri, de bucurii şi dureri, dar despre care spune că a fost marcată pentru totdeauna de ziua aceea de 1 Decembrie la care a fost martoră.
MÃRTURIA. "Cum a fost cănd cu Marea Unire? Se ducea lumea acolo, la Alba-Iulia, cu mare veselie se ducea. In locul acela, unde a fost serbarea, s-au făcut mari modificări. A fost un lac şi s-a astupat şi s-a făcut nu ştiu ce... Şi tătă lumea să ducea acolo şi le făcea cinste, le dădea la oameni căte-un pup de păine (pup - regionalism: colăcel, păine mică, pregătită in casă - n.r.) şi o cană de vin. Cănile erau de pămănt, smălţuite, şi le dădea să aibă fiecare, să le ţie pe mai mult timp, amintire din ziua aceea. Tătă lumea se ducea pe jos, spre locul acela. Tăţi imbrăcaţi in port naţional. Numai amărăţii, care nu puteau, numai aceea nu se duceau, deşi şi ei tare mult ar fi venit! Altfel, erau de prin tot locul. Şi din Moldova, şi din Muntenia, şi din Oltenia... Era o minune cum n-am mai văzut noi, că păn-atunci numai ungurii făceau sărbătoare şi pe noi nu ne lăsau, că eram ca nişte gunoaie faţă de ei. Ei işi făceau toate poftele, de parcă erau ei stăpăni, dar doară că nu erau, că noi eram, dar tot degeaba, că nu ne lăsau să fim stăpăni la noi acasă. Nu ne lăsau nici să purtăm tricolorul nostru naţional pe piept, numai pe-al lor aveam voie să-l purtăm. Da-n ziua aceea ne-am pus noi tricolorul, cu roşu, cu galben şi albastru..." Bătrăna se opreşte puţin din vorba pe care a spus-o pe nerăsuflate. Vedem in ochii ei, simţim in timbrul vocii cum retrăieşte ziua aceea specială. "E tare, tare demult de-atuncea... Toată lumea cănta şi era veselă. Au ajuns şi ei să aibă ceva al lor, să fie stăpăni! Eram şi noi CINEVA!"
SCHIMBAREA. Cea mai frumoasă zi din viaţă spune şi azi că este cea in care a mers să facă şcoală romănească. "Pe aicea au fost numai unguri şi pănă n-o venit Romănia (a se inţelege prin expresia «a venit Romănia», unirea cu Romănia - n.r.), n-am invăţat romăneşte, ci numai ungureşte. Tata ne-o dat la şcoală la unguri, că... ce era de făcut, atunci? Dacă dădeai copilul la şcoală romănească, asta nu avea valoare nicăierea, nici intr-un birou. Că te intrebau: «Nu ştii ungureşte? De ce nu ştii? De ce n-ai invăţat? Ieşi afară!» Aşa că noi, copiii, mai bine făceam numai ungureşte. Da’ nu ştiam nici matematica s-o judecăm pe romăneşte. Cănd m-am dus la şcoala romănească, la Sibiu, a fost cea mai mare bucurie a mea! Să invăţ limba mea!"
POVEŞTI DE VIAŢÃ…. La Sibiu, Salvina Lazăr a făcut şcoala de menaj. Acolo, pe lăngă romănă, a mai invăţat franceză, germană. Bătrăna de 103 ani este, astfel, poliglotă. A deprins să facă prăjituri nemţeşti (săseşti) - "că acolo, la Sibiu, erau mulţi nemţi atunci" - şi să dactilografieze. Aşa, la 18 ani, cănd "s-o gătat şcoala", lucra la o exploatare forestiră, ca dactilografă. "Dar nu m-o mai lăsat tăticu’ acolo, că aveam mulţi candidaţi aici, cu care să mă căsătoresc". De măritat
s-a măritat insă cu un gospodar de pe la Ploieşti. Unul Gună. Avea in proprietate un teren petrolifer şi-o fabrică de sifoane. O ducea bine, avea casă cu 14 camere, işi făcea hainele la un croitor cunoscut din Ploieşti, "la Iorga", numai că destinul i-a frănt bucuriile. Era război. O maşină plină cu nemţi a trecut peste bărbatul ei şi… s-a dus. (Cu soţul dintăi a avut patru copii. Cel mare (care-a murit) era comandant de navă. I-a murit şi fata. Ii mai trăiesc cei mici - un băiat, la Deva, şi mezinul, in casa căruia stă, la Stremţ. Are 72 de ani. Iar nevastă-sa, Floriţa, ii poartă de grijă bătrănei, ca o noră bună ce-i este). Salvina Lazăr s-a intors in satul natal imediat ce-a rămas văduvă. In casa părintească mai locuia un frate, cu familia lui. "Nu stăteam toţi o dată la masă. Eu stăteam pe un scăunel şi copiii i-am aşezat pe prag, şi acolo măncau... Măncam şi lacrimile-mi curgeau in farfurie." S-a recăsătorit abia la 40 de ani, cu Iacob Lazăr. Şi, poate că aşa a vrut destinul, ea a supravieţuit tuturor.
Floriţa Gună ne spune fel de fel de istorii din viaţa bătrănei. Despre momentul in care a trecut la cultul adventist, despre hotărărea de a mănca mai mult legume şi fructe şi vindecarea miraculoasă de boli grave, imediat ce şi-a schimbat alimentaţia, ori despre oamenii care au iubit-o pe Salvina , in tinereţile ei. "Cănd era la Sibiu, avea un prieten care era profesor. Eugen Costin.
L-am văzut şi eu..." (Aici, bătrăna, curioasă, ne intrerupe: "Mai trăieşte?") "Era prin '64 cănd vine la poartă un domn gătit cu pălărie. «Mă cunoşti?» Şi ea zice: «Nu». (Dar după aia mi-o spus că l-o cunoscut, dar el o inşelat-o cu altă femeie, atunci, la Sibiu, şi n-o mai vrut să-l cunoască.) Şi el scoate din buzunar un pacheţel cu viorele uscate, pe care le ţinea de-atunci, de patruzeci de ani, de cănd ea i le-o trimis lui..."
Peste Stremţ, ca-n toată Alba, ninsese in ajun. In casa Salvinei Lazăr ninge cu amintiri. Despre Marea Sărbătoare a Unirii şi anii ce i-au urmat. Apoi despre ani mai vechi incă. Sărbătorile de iarnă. Cu drumuri innămeţite, pline de cete de copii porniţi cu colindul. Revede chipul "neamurilor şi rudeniilor" care-i călcau pragul casei in zi de duminică ori de Naşterea Domnului. Inţelegem atunci că amintirile ce-o inconjoară sunt mai prezente decăt prezentul.

AMINTIRE
"Şi tătă lumea să ducea acolo şi le făcea cinste, le dădea la oameni căte-un pup de păine şi o cană de vin. Cănile erau de pămănt, smălţuite, şi le dădea să aibă fiecare, să le ţie pe mai mult timp, amintire din ziua aceea"


IN LIMBA ROMĂNÃ…
"Pănă n-o venit Romănia, n-am invăţat romăneşte, ci numai ungureşte. Da’ nu ştiam nici matematica s-o judecăm pe romăneşte. Cănd m-am dus la şcoala romănească, la Sibiu, a fost cea mai mare bucurie a mea! Să invăţ limba mea!"
Salvina Lazăr

In Jurnalul National din 6 decembrie 2007

Bradul inceputurilor

Călătorim prin Ţara Moţilor, acolo unde bradul se impodobeşte, de-a lungul anului şi de-a lungul vieţii, pentru a marca inceputuri şi treceri.
In Apuseni, astăzi, nu e casă de moţ in care să nu se impodobească - la fel ca oriunde in ţară - bradul de Crăciun. Dar, ne spune Sabin Cioica, un cunoscut culegător de folclor de pe Valea Arieşului - "odinioară, nu la Crăciun, ci la Anul Nou se impodobea bradul! Se puneau in el panglici tricolore şi se aşeza la plug. Mergeau cetele de flăcăi prin sat, cu plugul, cu brad impodobit!".
SIMBOLUL VIEŢII. Sabin Cioica ne atrage atenţia asupra faptului că, in satele din Apuseni, ca şi in toate satele romăne, bradul este "un simbol al vieţii". Se obişnuieşte a se impodobi in toate momentele care semnifică "inceputuri". Brad se face la botez - inceputul vieţii, la nuntă - inceputul unei familii, atunci cănd incepe a se ridica o casă, dar şi la inmormăntare, cănd e inceputul... vieţii veşnice.
"La botez, in doniţele unde se face prima scaldă, printre alte obiecte se pune şi o rămurică de brad, crezăndu-se că nou-născutul va avea o viaţă lungă şi neamul lui va fi nemuritor. Lăngă rămurica de brad se pun căteva monede (ca să fie bogat), boabe de grău (să aibă masa indestulată) ş.a.m.d".
TRICOLORUL. Incă dinainte de Marea Unire de la 1 decembrie 1918, "impodobirea brazilor ritualici a fost un prilej de a aduce tricolorul in Munţii Apuseni". Cu ocazia căsătoriei, pe Valea Arieşului se impodobeşte şi azi "steagul de nuntă", care este de fapt un vărf de brad de care sunt legate panglici tricolore. Iar "Căntecul Miresei", in Ţara Moţilor, era, in vremurile acelea tulburi pentru romăni, nici mai mult nici mai puţin decăt... "Marşul lui Avram Iancu". "Steagul de nuntă" era dus de doi "stegari", care se aflau intotdeauna in locul unde stătea mireasa. Din cănd in cănd, vărful de brad se arunca in sus, pentru ca toată lumea să ştie unde este mireasa in momentul acela.
Un alt brad ritualic este "armindenul de nuntă". "Cu trei zile inainte de nuntă, joia, era adus, intr-un car tras de vite şi mănat de «stegari», un brad falnic. Se curăţa de crengi şi de coajă şi erau lăsate doar căteva ramuri verzi, in vărf. Acolo, sus, se legau un colac şi o sticlă de «jinars». Armindenul se infigea bine in pămănt, in curtea mirilor. In ziua nunţii, cănd alaiul venea de la biserică, se juca o horă in jurul acestui brad, iar cei mai voinici dintre bărbaţi (tineri necăsătoriţi) işi demonstrau «tăria» urcănd pănă in vărful lui. Cine reuşea să ia colacul şi «jinarsul» din armindenul de nuntă era considerat, după tradiţie, bun de insurătoare". Interesant este că acest brad era lăsat in curtea mirilor pănă cănd se credea că dragostea celor doi tineri căsătoriţi a prins rod. Abia atunci se scotea, "dar nu se ardea, ci era dus la marginea unei păduri şi lăsat să-l imbrăţişeze natura", ne spune Sabin Cioica. "Cănd un ciclu se incheie, altul incepe. Şi tot cu brad, impodobit insă cu panglici negre, se marchează sfărşitul vieţii acesteia şi inceputul vieţii veşnice".
Incepănd cu botezul, continuănd cu celelalte momente esenţiale ale vieţii, bradul este străns legat de existenţa omului. Din păcate, pe măsură ce găsim "inlocuitori" pentru brad in ipostaza lui cea mai cunoscută - pomul de Crăciun - pierdem şi semnificaţiile ancestrale ale acestui arbore-frate al omului
ETIMOLOGIE DACICÃ…. Folcloristul consideră că legătura omului de la munte cu bradul "vine din adănc de istorie". Insăşi cuvăntul - "considerat a fi unul dintre cele aproximativ 150 de cuvinte ale limbii romăne care se crede că sunt de origine dacică" - prin rezistenţa lui in timp, ne vorbeşte despre perenitatea acestei relaţii. Bradul este "fratele" moţului, care i-a inchinat, i-a "trăgănat" doine de dor: "Toată lumea ştie-a cănta/ Numai nu ştie-a trăgăna/ Ca codrul şi ca badea./ Codrul zice-a bradului,/ Badea zice-a dorului..."

In Jurnalul National, Editia Speciala din 27 decembrie 2007

Sărbători haiduceşti in Poiană

Poiana Braşov este pregătită să intămpine sărbătorile Noului An, in decorul hibernal unic.
Pentru Viorel Nica, managerul celui mai cunoscut restaurant din Poiana Braşov, Sărbătorile din copilărie ies la suprafaţă, in fiecare an, cu lumina şi parfumul lor speciale: "Le aşteptam, zi şi noapte. La Rucăr, acasă la noi, mama, in postul Crăciunului, spăla vasele bine cu leşie de săpun, să nu mai fie urmă de măncare de frupt pe ele. Şi măncam numai de post. De aceea, abia aşteptam să tăiem porcul", ne mărturiseşte. "Noi, copiii, curăţam usturoiul. Tăiam lemnele, subţiri-subţiri..., să iasă şoriciul bun. Ne uitam cum ninge şi ne bucuram de fiecare clipă şi abia aşteptam să pornim pe la case, cu colinda".
INCEPUTURI. Restaurantul e plin de lume - căte un V.I.P. pătrunde in spaţiul inundat de lumină, dar alta decăt cea a rampei, o lumină care nu copleşeşte, ci măngăie. Viorel Nica este atent la fiecare om care intră, la fiecare gest, făcănd mici semne discrete ospătarilor. Toată lumea trebuie să fie mulţumită. Din cănd in cănd işi găseşte vreme să treacă pe la noi şi să răspundă intrebărilor. Interviul se leagă sincopat, orele trec…, dar pănă la urmă avem o poveste, mai multe poveşti...
A inceput la 11 ani. "Prima oară eram picolaş la ARO", ne spune. I-a fost drag de meserie şi, in căţiva ani, a trecut de toate treptele. Şi-a făcut şcoala, liceul şi postliceala pentru manageri in alimentaţie publică. In '69, a fost numit şef de unitate chiar la "colibă" Locul il cunoştea foarte bine. Lucrase acolo incă de la infiinţarea "localului", in 1956. Chiar dacă a mai trecut, o vreme, şi pe la alte restaurante, mai bine de o jumătate de veac destinul lui s-a impletit cu cel al Colibei Haiducilor.
De fapt, de unde vine numele? "Unchiul meu, Şerbănică Andreescu, fratele mamei, care era director la ONT Carpaţi Braşov, a fost cel care a vrut să-i readucă in atenţie pe daci, pe haiduci… Nenea Şerban a chemat un arhitect, s-a orientat după Muzeul Satului şi a incercat să facă locul să arate cam cum era pe vremea haiducilor". De altfel, sunt multe teme de la Muzeul Satului care se regăsesc in restaurant şi in imprejurimile lui.
Ideea nu apăruse insă de niciunde. Exista, undeva, o poveste din copilărie, cu haiduci care băntuiseră munţii şi văile, intre Rucăr şi Bran… Mai există şi alte poveşti, de familie. "In copilărie", ne povesteşte Viorel Nica, "părinţii nu ne prea lăsau să vorbim orice. Că părinţii tatei au fost naţionalizaţi şi voiau să-l naţionalizeze şi pe tata (evident, vorbim de naţionalizarea unor bunuri aflate in proprietate - n.r.), iar nouă ne era foarte greu, că eram nouă copii. Tata a fugit in munţi, cu alţi vecini care aveau familii mari. Nu dormea noaptea pe-acasă. Pănă la urmă, a zis primarul: «Pe ăsta să-l lăsăm in pace, că are familie»! Şi tata s-a intors acasă"
HAIDUCUL - CONCEPT GASTRONOMIC. In ce fel se poate plia meniul unui restaurant cu specific romănesc pe ideea aceasta - la fel de romănească - a haiduciei? "Facem măncarea cum se gătea la noi, la ţară. Oaspeţii sunt primiţi cu foc de tabără, cu slăninuţă la frigare, cu mititei, cărnăciori, chiar şi cu un batal la proţap. Nu lipseşte o ţuiculiţă fiartă". Instrumentiştii căntă melodii din zona aceea de graniţă a Carpaţilor Meridionali, dintre Ardeal şi Muntenia. Şi, uneori, căntă "Radu mamii"... Vioara spune, fără cuvinte, povestea mamei care-şi caută feciorul, un haiduc hăituit de poteră... Iar după ce intri in "coliba" - mult lărgită in ultimele două decenii - ai de ales din lunga listă de bucate. La loc de cinste: preparatele din carne de porc. Apoi, cele de fazan. După aceea, toate celelalte ştiute de prin gospodăriile de munte din Braşov şi din Muscel. Fiindcă Viorel Nica şi-a adus reţetarul "de-acasă": "Facem şi noi cărnaţi şi caltaboşi, şi de toate, dar parcă nu sunt cum le făcea mama... Carnea pentru cărnaţi eu şi-acu, n-o dau prin maşina de tocat, ci o tai cu barda, cu satărul. Dar ştiţi ce vreau să fac acum? Să mă duc la mama, la Rucăr - are 84 de ani, mulţi să-i dea Dumnezeu inainte - , vreau să mă duc la ea şi să iau reţeta de «moş». E, aşa, un fel de caltaboş. Dar numai ea ştie reţeta adevărată... Il fierbe in zeamă de varză... Şi nici nu vă-nchipuiţi căt de gustos poate fi!" Ce alte bucate se mai gătesc in bucătăria haiducilor din Poiană? Multe ciorbe, acrite cu zeamă de varză. Apoi: cărnaţi din vănat, piept ardelenesc cu slănină crestată şi rumenită la grătar, pastramă de porc, dar şi de urs, piftie de urs, muşchi de urs la grătar… Din mistreţ se face pastramă afumată, iar căprioara e folosită pentru feluri de măncare mai delicate, cu sos de ciuperci sau cu praz copt şi muguri de porumb, ori in sos de vişine.
COLINDA PUTERNICILOR VREMII. "Cum erau Sărbătorile aici, in vremea comuniştilor? Păi, revelioane se făceau, dar erau mai restrănse. Se făcea şi brad, dar nu chiar de Crăciun, a doua zi se făcea. Aşa erau legile atunci" Acum, bradul se face la timpul lui. Şi vin colindătorii… De pe la Sfăntul Neculai incep să vină cetele şi-o duc tot aşa pănă la Sfăntul Ion. Inainte vreme, altfel de "colindători" veneau. Nu era săptămănă să nu treacă două-trei delegaţii oficiale. Străinii erau plimbaţi pănă la Colibă, să vadă locul, să guste din bucate, să-şi facă o imagine despre folclorul romănesc. Unii politicieni din trecut ajungeau aici şi "neoficial". "Venea şi Maurer. Venea şi Gheorghiu-Dej... vedeţi foişorul acela? Pentru Maurer a fost făcut. Era unul mai vechi, dar a fost demolat şi ridicat ăsta in locul lui. Cănd il intrebau «băieţii» unde vrea să meargă, el zicea: «Du-mă la Viorel, la Colibă, să pot mănca romăneşte!»". Vin şi mai marii zilei de azi să mănănce "la Viorel" De-o jumătate de secol, cea mai gustoasă măncare din Poiană tot aici se pare că se găteşte. Insă nu doar politicienilor le place "să mănănce romăneşte". "Ultima dată cănd a fost Doina Badea aici, inainte de cutremur, am făcut poze, ia, la căpiţe, acolo... Ii plăceau tocăniţa de miel, sarmalele. Iar primăvara, in post, venea să-i fac ciorbă de urzici".
Străinii, ca şi romănii plecaţi in străinătate, nu ocolesc nici ei locul acesta care atrage ca un magnet. "Eu le zic, că ştiu că-s umblaţi prin lume: «haideţi să vă fac şi ceva franţuzesc!»... «Nu, nea Viorele», zic ei, «dă-ne o piftie, o tobă, dă-ne un caltaboş, dă-ne şorici, dă-ne jumări, dă-ne slănină cu ceapă...» Iar cănd se ridică de la masă, imi spun: «Nea Viorele, vezi de-mi pune şi mie ceva la pachet, că abia aştept să-i duc şi nevestei, să duc şi alor mei. Te rog frumos, ştiu, nu prea am voie să iau, dar văd eu cum mă descurc!... Pune-mi o zacuscă, murături...»".
Murăturile sunt, de altfel, marea atracţie a locului. "Mama m-a invăţat să pun murături", ne mărturiseşte, cu ochii sclipind. "Imi place să le fac in fiecare an, aşa, frumoase. Să sculptez in morcov, in ridiche, in ţelină... Să le scriu oamenilor urări: Romănia, Noi suntem romăni!, Vă dorim sănătate!, Bună dimineaţa! La Mulţi Ani! - sunt urările tradiţionale", mărturiseşte Viorel Nica.

In Jurnalul National, Editia Speciala din 27 decembrie 2007

miercuri, 2 aprilie 2008

Cu paprika şi cu palincă

Veniţi la Balvanyos să taie porcul în februarie, maghiarii au excelat prin estetica produselor din carne. Nu erau ele chiar toate pregătite la faţa locului (cum cere regu­lamentul concursului) dar, până la urmă, au convins juriul că merită marele premiu, cu atât mai mult că erau venite şi de departe. Comuna Gádoros – Ungaria e, de altfel, în­frăţită cu Turia-Balvanyos. Într-o lume a hamburgerului, ideea de a răspunde provocării româneşti de Pomana Porcului le-a surâs maghia­ri­lor, cărora le-au cam plăcut obiceiurile noastre, de la înjunghierea animalului până la fiertul caltaboşului şi afumarea slăninii. O recunoaştea şi primarul, Prozlik Laszlo, care ne spunea că patronează, în ţara sa, un concurs asemănător celui de la Balvanyos.
Preparate originale
Ce au arătat, original, ungurii, la Balvanyos? “În primul rând, ceva care nu se face în România: la Gádoros, se taie porcul, se strânge sângele, apoi carnea se taie în bucăţi şi, cu foarte multă ceapă, se face un fel de paprikas foarte gustos”, spune Prozlik Laszlo. Atilla Daragus ne tălmăceşte şi el: “De fapt, ei când vin în România nu pun aşa de multe arome picante, ca în Un­ga­ria. Ei vin mereu cu un ceaun în care fac ceva care nu e nici tocană, nici paprika; e un fel de carne cu multă ceapă, în care nu se pune apă, ci se fierbe carnea în zeama ei, cu puţin vin”. Există o prejudecată potrivit că­reia toate preparatele care vin din Un­garia sunt foarte condimentate şi roşii; la Balvanyos am văzut însă şi calta­boşul cu orez şi ficat, fără paprika!
Mulţi români se gândesc, forţat, la schimbarea metodei de tăiere a porcului; de aici şi interesul, la Balvanyos, pentru felul în care ungurii fac asomarea. Aceştia, chiar şi înainte de a intra în Uniunea Europeană, omorau porcul prin electrocutare sau prin împuşcare. “Dar, Doamne fereşte, ţinea să precizeze primarul din Gádoros, nu pentru că cineva de la Bruxelles ar fi dat ordin să se facă aşa…”
Interculturalitate
“Concursurile acestea sunt ­importante, pentru că reunesc oameni de pretutindeni în jurul unei pasiuni comune. Ei învaţă unii de la alţii experienţe pe care le probează în comunităţile de unde vin. Am văzut, de exemplu, un ­profesor, rectorul unei universităţi din Bucureşti, care susţinea un ­dialog aprins despre producerea ­vinului cu cineva din echipa ungară. Fie şi numai faptul că oa­menii gustă unii de la alţii şi se în­treabă cum au fost făcute ­produsele înseamnă o îmbogăţire a gusturilor şi, totodată, un gest cu valoare culturală nebănuită”, mărturiseşte Kozner Imre – învăţător, Gádoros, Ungaria.

O gustoasă ciorbă măcelărească

Ocazie rarisimă la Balvanyos de a vedea, pe viu, porcul guiţând şi caltaboşu-n farfurie! Concursul anual de Pomana Porcului a fost un film pe repede-înainte, pro­iec­tat la minus 23˚C şi jucat de actori profesionişti şi neprofesionişti, având în comun pasiunea pentru arta culina­ră şi tradiţiile folclorice. Ciné-verité, cum s-ar spune, pentru că profi­ta­bile au fost şi pârlitul porcului, dar şi căs­catul gurii; fiecare s-a ales cu ceva: unii, cu premii, alţii, cu un zvenghi de cârnat, un şoric şi un ciocan de rachie.
Mândrie românească
Pe zecile de mese aşezate ca la talk-show “blănurile” de şuncă au fost vedetele zilei. Totul, aşadar, la vedere: fuga de colo-colo, contracronometru, a concurenţilor, ochiul neiertător al juriul­ui, îndemnurile spectatorilor, muzica lăutarilor, focurile aţâţate sub oale, degetele linse, discret...
“Aţi văzut pensiunile particulare cum vin, anul acesta, la toate ­con­cursurile gastronomice?, mă întreba Mioara Stoian-Vişan, preşedinta de onoare a ANTREC Braşov – Aţi văzut Buzăul?” Îl văzusem şi îl şi gustasem. Pensiunea Casa Matei din Berca-Buzău oferise, urbi et orbi, o ciorbă măcelărească. Administratorul pensiunii Ştefan Varga a pus, de asemenea, la bătaie, cu bucătarii şi cu Georgeta, muza inspiratoare, două feluri de cârnaţi şi două feluri de tochitură. Cum să nu te lingi pe degete?
Ingeniozitate
De fapt, el avea să ne spună că la ciorbă e o şmecherie: ca să nu facă risipă de condimente, a folosit pentru acrit zeama de la castraveţii muraţi, fiindcă la prepararea lor s-au pus toate mirodeniile (usturoi, cimbru, muştar). “Pentru că suntem în Ardeal, adăugăm şi puţină smântână, ca să-i cucerim de tot…” Mă interesez şi de cârnaţi, iar Ştefan Varga îmi face lista de ingrediente: carne caldă de porc, ceafă tocată mărunt şi câteva bucăţele de ficat… Ceva secrete? – arunc laţul. “Întotdeauna există secrete în bucătărie şi ele trebuie păstrate. Dacă însă treceţi pe la noi, o să gustaţi şi pe urmă, mai negociem, cu secretele…” Nu l-am prins. Dar, vorba lui, poate, data viitoare…

Buzoienii
Preşedinta ANTREC Buzău, Poliana Partal, a reprezentat la concurs Pensiunea Casa cu Tei din Sărata Monteoru (Buzăul a mai fost reprezentat de Casa Matei, Pensiunea Frăsinet şi Viţa-de-Vie). Reţete în premieră pentru Jurnalul de Bucătărie? “Ce-aţi zice de cârnaţii Monteoru sau de cârnaţii picanţi ori vreţi să vorbim despre celebrii cârnaţi de Pleşcoi? Cârnaţii de Pleşcoi şi covri­gii de Buzău sunt indispensabili pentru buzoieni, nu plecăm nicăieri fără ei, reprezintă marca Buzăului. Secrete? Multă dragoste. Carnea să fie de bună calitate, nu prea grasă, pentru cârnaţii Monteoru şi specificul lor este carnea tăiată la bardă”. De la Pensiunea Frăsinet am memorat reţeta nouă de “Taler Frăsinet”, pe bază de cartofi, carne de porc, legume şi condimente.

Brănenii
Cei de la Bran au venit a treia oară la Balvanyos cu o “tulumbă” folosită, spun ei, pe timpul lui Vlad Ţepeş, la scoaterea unghiilor acelor brăneni ne­cinstiţi şi leneşi. Funcţionează pe bază de cărbuni; un ventilator meca­nic suflă focul, prăjind şoricul la tempe­ratura ideală, făcându-l fra­ged. Din Moe­ciu de Jos, Moise Duicu a adus reţeta proprie de cap presat; fo­loseşte cap, picior şi organe de porc; le fierbe şi le taie, ca pentru to­bă. Adau­­gă nuc­şoară, ghimbir, cimbru, piper, usturoi şi le dă la presă. Ca şi la cârnaţi, pune ames­tecul trei zile la baiţ (apă, sare, cimbru, piper, nucşoară) şi îl lasă o zi la zvântat. Macererea are rolul de a scoa­te sângele din carne şi de a o fră­gezi, dându-i gust şi aromă deosebite.

Oltenii
Restaurantul craiovean “Carul din stele”, a mai câştigat concursul culinar de la Balva­nyos, impunând, ca şi anul acesta, tradiţia bucătăriei olteneşti. Administratorii au promovat, pe deasupra, un taraf profesionist care a dat, timp de două zile, tonul muzicii în localitate. Şi din Gorj au venit provocări culinare notabile. Ion Vat­ca ne-a bucurat cu reţeta de tocană cu roşii umplute cu carne de porc: “Se alege carne din spată, se taie bucăţi. Într-un vas cu puţină grăsime încinsă se rumeneşte carnea, după care se toarnă peste ea roşiile preparate înainte. După o fierbere de 5 minute, carnea se scoate. Sosul rezultat de la roşii se pasează. Carnea se aşază pe un paltou, tranşată în bucăţi, peste care se pune acest minunat sos condimentat cu piper, busuioc şi puţină verdeaţă.”

Ciorbă măcelărească
Ingrediente: (pentru 10 porţii) 500 g ceapă, 1 kg carne de porc proaspătă (ceafă), 500 g ficat de porc, 2 l apă, zeamă de castraveţi în saramură, smântână, boia.
Preparare: Ceapa tocată se căleşte în puţin ulei până începe să se coloreze, când se adaugă nişte boia de ardei bună, pentru culoare şi gust. Tăiem carnea în cubuleţe de circa 1,5/1,5 cm şi o călim puţin împreună cu ceapa, apoi adăugăm apa fierbinte şi dăm totul în clocot. Când carnea e aproape fiartă se adaugă ficatul, tăiat tot cubuleţe. Zeama de castraveţi strecurată se fierbe separat şi se adaugă ­atunci când a fiert şi ficatul (cantitatea depinde de ­salinitatea şi de aciditatea zemii). Se potriveşte de gust şi se drege cu smântână proaspătă. Se serveşte după 1, 2... păhărele de ţuică de prună veche cu un ardei iute murat şi pâine coaptă pe vatră.

Cârnaţi ca la Buzău
Ingrediente: carne de porc proaspătă (pulpă sau spată), grăsime de porc proaspătă (20% din greutatea cărnii), sare, piper negru măcinat, usturoi românesc pisat, ardei iute roşu uscat pisat şi maţe de porc.
Preparare: Carnea şi grăsimea se toacă cu maşina, prin sita cu găuri mari. Se frământă bine cu sare (minimum 2% din greutatea totală) şi celelalte condimente a căror cantitate se apreciază după limba preparatorului. Se umplu maţele cu ajutorul unui utilaj special sau al maşinii de tocat cu tulumbă şi se porţionează în bucăţi de circa 15 cm lungime prin răsucire. A doua zi se pot afuma. Se servesc prăjiţi în untură sau făcuţi pe grătar alături de mămăligă, murături şi o cană de vin roşu de buturugă.

Tochitură “Pomana porcului”
Ingrediente: carne de porc proaspătă mai grasă, organe de porc (ficat, bojoci, rinichi), sare, piper negru măcinat, usturoi pisat şi vin.
Preparare: Cantitatea de carne ce se taie în bucăţi de circa 3-4 cm depinde de dărnicia sau de zgârcenia gospodarului. Aceasta se pune la prăjit într-un ceaun de fontă la foc ­potrivit, cu puţină sare, sub capac. După ce îşi lasă sosul gras se adaugă bojocii şi rinichii tăiaţi bucăţele. Ficatul se pune doar când carnea începe să se rumenească. Tot ­atunci se potriveşte de gust cu sare, piper şi usturoi şi se abureşte cu o cană de vin. După ce vinul s-a evaporat şi tochitura sfârâie, e numai bună de servit. O mămăligă ­vârtoasă, nişte brânză de burduf sau telemea de oaie şi murături pişcătoare o vor însoţi cu voioşie alături de o cană sau mai multe de vin roşu din ultima producţie, la ­temperatura camerei sau mai rece.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 5 martie 2008

Tradiţie şi bun-gust, ca în inima Bucovinei

Echipa de la Poiana Stampei a im­pre­sionat mai întâi prin firescul cu care erau purtate frumoasele cos­tu­me populare bucovinene. Piepta­re­le în­florate, cămăşile şi fustele migălos de­­corate reprezentau unele dintre mo­ti­­vele pentru care vizitatorii se opreau în­­delung în dreptul reprezentanţilor co­mu­­nei de pe malul Dornei. Gestul, atât de natural, de a-i ospăta pe cei care le trec pragul (de această dată aşa a fost să fie, pentru câteva ore, un colţ din Balva­nyos, avea să “găzduiască” spiritul unei mici părţi din Bucovina – Poiana Stampei) cu pâine, colaci rumeni şi vin de­mons­trează mai mult decât orice cât de im­­portante şi de actuale sunt aici tradiţiile.
Sat de poveste
Atestată documentar încă din 1593, de pe vremea domniei lui Aron Vodă, Po­ia­na Stampei se află într-o zonă cu ade­vărat privilegiată. De-a lungul Râului Dor­na, în imediata apropiere a unei re­zervaţii unice în România, “Tinovul Ma­re” (cea mai întinsă rezervaţie de tur­bă naturală), a profitat din plin de ca­drul natural, devenind din ce în ce mai mult un punct de atracţie. Şi, pentru că tradiţiile locului, transmise de la o gene­raţie la alta, nu sunt niciunde mai vii, chiar în centrul comunei se află Muzeul Sa­tului, o imagine sugestivă şi cuprin­ză­toare a portului popular şi a obiceiurilor bucovinene.
Fiica satului
Deşi prezentă pentru prima dată la Festivalul Internaţional de Pomana Por­cului, echipa suceveană şi-a luat în se­rios sarcina. “Înainte de a veni aici, am în­trebat şi noi moşii şi strămoşii noştri cum se făcea odată când tăiau porcul. Am adus cu noi ustensilele care se ­folo­sesc şi acum la noi la tăiatul porcului, ce­le pe care le aveau străbunii noştri. Deşi acum ne-am modernizat, e bine să nu le dăm cu totul uitării, căci pentru fiecare există un tâlc. Ştiu că toate lucrurile şi gesturile pe care le facem au câte o sem­ni­ficaţie şi multe dintre ele le mai poţi găsi în dicţionare sau în cărţi. Trăim însă cu toţii în aceste locuri şi este bine să ştim ce în­­seamnă, ca să le putem povesti la rân­dul nostru celor care vin după noi”, ne măr­­­turiseşte Niculina ­Vasi­lescu în timp ce aşază pe masă un vas de lut plin cu gogoşi. Gogoşi la po­mana por­cului? Simt că nu prea îşi găsesc locul aici, poate doar dacă sunt fă­cute din carne, şo­rici sau slănină. Vă­zân­­du-mi ne­du­me­ri­rea, Niculina Vasi­lescu îmi explică: “despre gogoşi se spu­ne că se fă­ceau ca să nu se înfrup­te prea lăcomos co­piii din carne, să nu se îm­bolnăvească. Pen­tru ei, tăiatul porcu­lui era o bucurie şi întotdeauna trebuia să se facă şi ceva bun, dulce. Tot de la mi­­­ne din sat am adus sucul de merişor, o plantă care se cu­lege din rezer­vaţia de la Poiana Stampei. Oamenii strâng fructele şi le pun în bor­că­ne­le sau în vase mai mari. Se toarnă apă, iar su­cul acrişor îl beau după ce fac chef, dacă au mân­cat prea multă carne sau au băut prea mult vin şi le este rău.”
Poftiţi la ospăţ!
Fiecare membru al echipei era meşter mare în sat, judecând şi după inscripţiile citite cu zâmbetul pe buze de vizitatori. De pildă, “Silvia, mătuşa noastră, ca o pasăre măiastră, cu mâna face cârnaţu’ care creşte cât târnaţu”, “Marinică fără frică taie porcu’ cât zici Gică” sau “Viorel a Cucului, gospodarul satului, măcelar ca dânsu’ nu-i”. După ce porcul a fost tran­şat pe verticală, pentru că aşa cere datina de prin părţile locului, încet-în­cet masa a început să se umple de bu­nă­tăţi. Mai întâi tocăniţă de carne proas­pă­tă de porc, spre sfârşitul căreia s-a adă­ugat şi o mână de cârnaţi, ca să se păs­treze gustul. Aceasta se mănâncă nea­părat cu varză murată, amestecată bine cu morcov şi seminţe de chimion. Un alt preparat a fost Rulada Floarea. “Bu­c­ătăreasa care l-a creat s-a numit Floa­rea şi, astăzi, fiii şi nepoţii ei pre­gă­tesc această ruladă, făcându-i ­cinste. Se serveşte cu salată de sfeclă ro­şie şi cu mu­rături. La ba­ză are muş­chii lungi ai spinării, care se rulează, iar în interiorul acestei părţi rulate se pune o tocă­tură de carne cu toa­te ingredientele pe care le avem în zonă”, ne-a dezvăluit secretul reţetei Viorel Cucu. Alături de tobă, ju­mări, slănină, salată de sfeclă, mă­mă­liguţă şi alte preparate au fost servite şi băuturi tradiţionale din Bucovina. Căci, nu-i aşa, “la această mâncătură merge şi o udătură”.

Tobă de porc
Ingrediente: cap de porc, ureche, şo­rici, limbă, inimă, rinichi, carne, sare mare, piper boabe, foi de dafin, morcov, ceapă, pătrunjel; pentru gust: sare măruntă, piper măcinat, boia de ardei dulce, usturoi pisat, foarte puţin mujdei.
Preparare: Se pun să fiarbă toate într-o oală cu apă rece, până când carnea se desprinde de pe os. Se scot şi se lasă să se răcorească puţin, apoi se separă de grăsime şi se taie totul. Lim­ba, inima şi rinichii se taie în felii subţiri, carnea – cam un sfert măcinată, restul tăiat în cubuleţe –, şoriciul se taie pe lung, cinci-şapte centimetri (ca ma­ca­roa­nele). Se amestecă compoziţia, se pun sarea, piperul, usturoiul făcut mujdei, boia de ardei dulce şi supa de carne pentru coa­gulare. Cu acest amestec se umple un stomac de porc. Odată umplută, toba se coase la capătul unde este deschizătura, se fierbe 15-20 de minute în apa caldă în care a fiert carnea. Se scoate, se pune la teasc, adică între două scânduri curate, cu o greutate deasupra.

Ruladă Floarea
Din pulpa de porc se taie carnea în aşa fel încât să iasă ca o foaie de aproximativ un centimetru grosime, care se bate şi se condimentează ca pentru grătar cu sare, piper. Se poate lăsa şi într-un baiţ timp de câteva ore. Pentru umplutură se folosesc carne tocată, ouă fierte tare, morcov, gogoşar roşu murat, pătrunjel verde. La mijlocul foii se pun carnea tocată, crudă, condimentată cu sare, piper sau fiartă şi apoi tocată şi condimentată, oul întreg sau dat pe răzătoare, morcovul şi gogoşarul tăiaţi mărunt sau în fâşii lungi şi apoi storşi de zeamă, pătrunjelul verde. Se rulează, se prinde cu scobitori sau se leagă pe rotund cu aţă. Se poate prăji mai întâi în ulei, pentru a prinde o crustă şi apoi se lasă în cuptor sau în tavă, chiar pe flacăra de la aragaz.

Articol de Simona Chiriac

In Jurnalul National, Jurnalul de Bucatarie din 5 martie 2008

Pomana porcului în miezul lunii lui Făurar

Ajuns la Balvanyos, în comuna Turia (judeţul Covasna), vremea te putea înşela. Deşi era deja mijloc de februarie, gerul nă­praz­nic, ninsoarea şi zecile de gospodari cu mânecile suflecate, adunaţi în jurul porcilor abia tăiaţi, te puteau face să juri că a sosit timpul Ignatului. De fapt, 14 echipe (din Ungaria, Covas­na, Gorj, Dolj, Buzău, Suceava, Bra­şov), for­mate din “mari meşteri mari”, s-au întrecut în pregătirea celor mai delicioase şi aspectuoase preparate ob­ţi­nute din carne de porc. Pe scurt, iată ce au avut de făcut la Festivalul Interna­ţional de Pomana Porcului, ediţia a III-a, desfăşurat în perioada 15-17 februarie…
Şi acum, la treabă!
14 porci atent monitorizaţi pe ­parcursul a două săptămâni, au servit drept “material didactic”. Fiecare echipă şi-a luat porcul în posesie, l-a cântărit din priviri (căci una dintre probe a fost chiar estimarea greutăţii porcului viu), apoi l-a sacrificat prin metoda specifică regiunii din care provine. În urmă­toarele ore, nu foarte multe la număr, concurenţii au pregătit sute de sortimente ce au încăput cu greu pe mesele ce atrăgeau ca un magnet privirile curioşilor. Pentru a impresiona juriul, participanţii (îmbrăcaţi în costume popu­lare) şi-au prezentat preparatele într-un mod cât mai convingător. Şi au reuşit, judecând după rapiditatea cu care mesele au fost golite de sutele de pofticioşi. De vină nu era doar gerul muşcător… La lăsarea serii s-au acordat şi premii. Marele câştigător... echipa din localitatea Gádoros, Ungaria.

Gazdă
Attila Daragus este sufletul acestui concurs şi de trei ani are grijă ca tradiţiile şi bunul gust să fie la ele acasă. “Esenţa acestui festival îl reprezintă folclorul, gastronomia şi tradiţiile de iarnă. Nimeni nu este singur, de fapt. Reprezintă o zonă, o regiune. În felul acesta noi promovăm o zonă printr-o echipă. De aceea i-am încurajat pe participanţi să aducă steagul şi simbolul localităţii din care provin.” Aşa se face că fiecare echipă şi-a adus cu ea ustensilele tradiţionale, portul po­pular şi obiceiurile locului. Echipele participante din Ungaria (ţară în care se desfăşoară deja de şase ani Festivalul de Pomana Porcului, la care participă şi echipe din Româ­nia) s-au dovedit a fi cu adevărat profesioniste. “Tradiţia este foarte importantă pentru ei. Deja s-au format, au ustensilele lor cu care vin de fiecare dată. Dar şi noi am învăţat de la ei. Prima dată când am mers la festivalul din Ungaria ne-am adus cu noi până şi paiele.”

Pe podium
Juriul – Dumitru Burtea (preşedinte ANBCT), Attila Daragus (preşedinte ANTREC) şi Simona Lazăr (editor Jurnalul de bucătărie) – a acordat diplome, cupe şi meda­lii câştigătorilor celor cinci secţiuni: pre­parate gustoase, prezentare stand, tra­diţie, preparate diversificate şi mod de preparare. Prima secţiune a fost câşti­gată de către echipa Buzăului (1). ­Branul a ştiut cel mai bine să-şi prezinte pre­paratele. Echipa Craiovei a demonstrat că respec­tă tradiţia transmisă din străbuni, iar masa plină de preparate inedite a inclus echipa Kistarcsa (1) printre câş­ti­gători. Reprezentanţii Sucevei au fost declaraţi învingători. În acest an echipa localităţii Gá­doros din Ungaria (Birkos Istvan, Be­lanko Janos, Kazla Szabolcs şi Ferenc) a de­monstrat că pentru ea tăierea şi procesa­rea unui porc nu mai au nici un secret.

Articol de Simona Chiriac

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 5 martie 2008

Pe placul ardelenilor

Pentru Erika Daragus păstrarea tradiţiilor şi a specificului zonei este unul dintre cele mai importante lucruri. Pensiunea deschisă în 1992 a devenit un model pentru comunitatea locală, organi­zân­du-se aici programe pentru promovarea specificului zonei Turia. Restaurantul, ce poate găzdui până la 100 de persoane, are un meniu diversificat, din care nu lipsesc preparate care pot fi degustate doar în această parte a ţării.
Ce preparate ilustrează cel mai bine specificul restaurantului?
Gu­laşul de fasole în pită este de departe cel care a adus faimă pensiunii. Se prepară doar la noi şi este marcă înregistrată la OSIM. Mai servim, de asemenea, gulaş secuiesc, kurtos, dar şi o ciorbă-cremă de peşte care e făcută după o reţetă un­gurească. Specifice pensiunii sunt “platoul Cetate” (ce cuprinde din fiecare sortiment de carne câte o bucăţică) şi “frip­tura ca la Balvanyos” (coaste şi piept de porc afumate şi servite ală­turi de o garnitură de piure). La mesele festive pregătim pentru oaspeţi purcelul la cuptor sau mielul la proţap, atracţiile restaurantului nostru.
Ce salate recomandaţi a fi ser­vite alături de aceste preparate?
Avem diverse sortimente, în funcţie de se­zon. Acum, în perioada rece, recoman­dăm în principal murături. Salate de castraveciori, gogoşari sau ciuperci mu­rate puse la borcan încă de cu toamnă, folosind doar ingrediente naturale.
Cum se prepară gulaşul secuiesc aici, în inima Ardealului?
Gulaşul secuiesc diferă de la o gospodărie la alta. Fiecare a învăţat să-l facă într-un anumit fel. De exemplu, eu îl prepar aşa cum am văzut că făcea bunica mea din Comândău, satul din judeţul Co­vasna aflat la cea mai mare altitudine. Principalele ingrediente sunt carnea de vită, ceapa, cartofii şi paprika. Se condimentează cu chimen, obţinându-se un gust uşor dulceag. În Ungaria, gulaşul este mult mai condimentat şi are o consistenţă mai groasă.

Gulaş de fasole în pită
Ingrediente: un kg afumături (ciolan, cârnaţi afumaţi, şuncă afumată), 500 g fasole, 200 g ceapă, 200 g morcovi; rântaşul: făină, untură, paprika sau boia de ardei; găluştele: 200 g făină, două ouă.
Preparare: Se pune ciolanul la fiert, iar când a fiert pe jumătate se adaugă fasolea în zeamă. Se lasă bine la fiert şi se pun zarzavaturile – ceapa tăiată mărunt şi morcovii. Când au fiert toate se face rântaşul din untură. Se prăjeşte făina în untură şi paprika. La sfârşit de tot se pregătesc găluştele de mărime mică şi se adaugă în gulaş. Se acreşte cu oţet şi se condimentează cu tarhon.

Taina bucătarului
Ne străduim să păstrăm tradiţiile şi gusturile străvechi pe care ni le amintim de la străbunii noştri şi încercăm să facem totul de casă.

Articol de Simona Chiriac

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 5 martie 2008

Turta cu urzici

Ciorbă de urzici. Tocană de urzici. Gulaş – tot cu înţepătoarele verdeţuri pe post de vedete absolute! Un pilăfior în care abundă…, aţi ghicit, ei bine, da, tot ele, urzicile. Ba chiar şi-o plăcintă umplută tot cu plăntuţele acestea fradege-fragede, dar duşmance redutabile ale reumatismului articular. Cam la vremea asta, când pădurea începe să-şi dezghioace frunzele, îmi place să repet câteva gesturi ale pri­milor mei ani. Cum ar fi, de exemplu, culesul urzicilor ce-abia îşi iţesc capetele verzi, al grâuşorului pentru supe şi-al leurdei – zisă şi usturoiul ursului –, care condimentează, în chip fericit, bucatele mele de primăvară. Nu mai vorbesc de beneficiul pe care organismul slăbit de iarnă îl are, după “pumnul” ăsta de vitamine şi fier. Iar dacă pădurea încă îmi este aproape, recunosc că îmi lipseşte cuptorul cu lemne şi plita bunicii, unde-mi pregătea, în săptămânile din Postul Paştilor, o delicioasă turtă umplută cu urzici. Pregătită din cel mai simplu aluat: apă, făină şi sare, foaia se-ntinde subţire-subţire. Se unge cu puţin ulei (“cu pana”) şi se pune a doua foaie deasupra, peste care se aşază umplutura, pregătită din urzici fierte şi tocate, ceapă verde ori praz tocat şi călit, leurdă şi sare. De nu-i postul prea strâns, se adaugă puţină smântână, un ou bătut şi-o lingură-două de făină. Altminteri, se poate “lega” numai cu făină “topită” în zeama urzicilor, ori cu pesmet sau chiar cu miez de pâine, înmuiat în zeamă şi stors puţin. Se întinde umplutura în mijlocul foii, apoi se adună marginile spre centru şi se suprapun. Turta, o dată umplută, se aşază într-o tavă, dându-se la cuptor, după ce a fost unsă cu apă sau cu un ou bătut, dar se poate pregăti şi prăjită (coaptă) în tigaie, în ulei. Ceea ce are esenţial această reţetă este simplitatea ei. Şi gustul nealterat al tradiţiei…

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 5 martie 2008

Călători printre ceaune cu arome ademenitoare

Deşi vântul bătea cu putere, împrăştiind în toate părţile fumul şi cenuşa grătarelor şi a plitelor înroşite, vizitatorii se încăpăţânau să rămână ferm pe poziţii. Adunaţi în jurul echipelor, cu nasurile fremătând de atâtea arome, care mai de care mai ademenitoare, aşteptau cu toţii iminenta încheiere a concursului. Farfuriile şi platourile începeau deja să arate ca de sărbătoare. Şi, mai ales, oricine putea să deguste din preparatele care, până nu demult, sfârâiseră sau bolborosiră deasupra focului. Cât despre concurenţi, cu toţii au încercat să demonstreze că ei sunt cei care merită cu adevărat premiile. Reţetele au fost alese cu multă grijă cu ceva timp înainte, cu speranţa că nici un alt concurent nu va mai pregăti aşa ceva. Profesionişti sau amatori, şi-au luat rolul în serios şi au mizat fie pe preparate tradiţionale, fie au apelat la bucătăria internaţională şi fusion, iar cei mai îndrăzneţi au vrut să fie cu totul originali şi au creat combinaţii cu totul inedite de ingrediente.
Dar s-o luăm pe rând…
În pas cu tradiţia sau nu?
Echipa Ocolului Silvic din Predeal a fost printre primele echipe care şi-au luat spaţiul în primire şi şi-au instalat ustensilele. Prin faţa lor s-au perindat şi primii vizitatori, atraşi de murăturile, zacuştele şi colacii, ce aveau să fie gustaţi, “pe gratis”, dar abia la sfârşit. Robert Voinea, participant pentru prima dată la concurs, ne-a detaliat reţetele pe care le-a pregătit. Mai întâi tochitura haiducească de miel. Care îi este meşteşugul? Carnea de miel se pune la fezandat, timp de trei-patru zile, într-un baiţ din cimbru, mărar, bere şi ulei. Se călesc legumele (ardei, ceapă, morcov şi usturoi), se prăjeşte carnea de miel, apoi se adaugă suc de roşii şi pătrunjel. Se serveşte cu mămăliguţă, dar nici murăturile nu sunt de lepădat.
Cu specific vânătoresc
Domnul Bartolomei, bucătar la o pensiune din Buşteni, a pregătit preparate cu specific vânătoresc. Frigărui asortate de mistreţ, condimentate, frigărui asortate de mistreţ şi căprioară, frigărui de fazan cu bacon şi cârnăciori vânătoreşti. Pentru medalionul de căprioară, muşchiul porţionat se bate, se condimentează, se trece prin făină şi se prăjeşte în ulei. Se toarnă puţină apă în ulei şi se lasă să fiarbă în continuare. Separat se pot face crutoane din feliuţe de măr date prin sos bechamel. Acest preparat se serveşte cu cartofi ţărăneşti, cu o garnitură de măr copt, cu piure de castane sau măr copt cu mujdei.
Somonul marinat, copt pe scândurele de brad la grătar, cu garnitură de sparanghel şi legume la grătar, stropite cu sos aceto balsamic a fost specialitatea bucătarului Ion Florescu din Predeal. Scândurelele de brad nu au fost alese la întâmplare, căci de la ele carnea de somon a împrumutat o aromă de pădure. Un alt preparat deosebit a fost pieptul de pui umplut cu file de cerb marinat şi sos de curry.
Legenda spune că demult, haiducii aflaţi în pribegie în codrii umbroşi, au descoperit o metodă ingenioasă prin care se putea găti fără prea mare bătaie de cap şi fără ca să prindă cineva de veste. Se proceda în felul următor: se lua mielul, cu tot cu blană, se învelea în lut, apoi se punea într-o groapă cu jar. Se astupa groapa bine, iar, după câteva ore, lutul crăpa şi dezvelea carnea cea coaptă. Şi astfel masa era servită! Roman Ilie a testat priceperea haiducilor. A umplut mielul cu o compoziţie ca de drob şi l-a lăsat să se coacă, ascuns privirilor. Se potriveşte de minune cu o garnitură de murături asortate sau mujdei cu iaurt şi smântână.
Amatori în bucătărie
O echipă de amatori, doi români şi un japonez, a pregătit o reţetă al cărei nume spune totul: bulz românesc cu pastramă, trufe şi frişcă de usturoi. Răzvan Cruceanu ne-a dezvăluit reţeta. Se face mai întâi o mămăligă cu lapte, foarte bine amestecată, şi se adaugă apoi trufe, caş proaspăt şi ulei de trufe. Pe un platou se aşază bulzul, alături pastrama prăjită la grătar şi se ornează cu frişcă amestecată cu usturoi dat pe o răzătoare specială. Cel de-al doilea preparat a fost un muşchi de vită la grătar cu garnitură de ciuperci, brânză Roquefort şi un sos special inventat chiar de el, strălucitor şi care stă în farfurie exact aşa cum l-ai pus. Echipa Omega 3 (formată din Florin, Claudiu şi Adina), participantă la toate cele patru probe, a ales reţetele astfel încât să fie cu totul diferite faţă de ceea ce pregătesc ceilalţi. Risotto cu fructe de mare la ceaun, peşte în crustă de sare copt pe plită, mix de fructe de mare şi peşte la grătar, iar ca desert – prune în sos dulce de vin.
Ca la Cluj
Ce a pregătit echipa din Cluj, printre ai cărei membri se numără Urogdi Csaba şi Rareş Gordea? Tocăniţă de vânat á la Cluj, doradă la grătar şi frigărui de peşte la plită. Pentru tocăniţă s-a folosit carne de cerb, muşchi de mistreţ, roşii proaspete, mult vin roşu, ciuperci de pădure şi fasole mexicană cu boabe mari, roşii. Desertul, pregătit pe plită, era format dintr-un blat de ciocolată, în cea mai mare parte, cu alune prăjite. Peste el se adaugă un sos obţinut din mascarpone amestecat cu ricotta, mentă şi puţin zahăr. Important este să se creeze o armonie între gustul de mentă şi cel de ciocolată. Deasupra se toarnă un sos din fructe de pădure.
Peşte în viţă
Cristian Asandului ne-a mărturisit cum se pregăteşte această reţetă la Rădăuţi. Se ia un păstrăv de circa 250-300 g, se curăţă, se eviscerează, se presară sare şi se toarnă puţin suc de lămâie. Se umple cu mere şi se înveleşte foarte bine în frunze de viţă-de-vie, unse cu unt. Se prăjeşte pe grătar, pe toate părţile, apoi se îndepărtează frunzele şi se serveşte cu mujdei şi mămăliguţă. Este bine ca frunzele de viţă să fie opărite înainte, sau murate.

Articol de Simona Chiriac

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 12 martie 2008

Sacrul, în lemn şi în sticlă

E minunat, aproape magic, cum o bucată de lemn prinde formă şi har prin intermediul unor gesturi fireşti, ce poate nu au, prin mecanica lor, nimic diferit faţă de altele. Şi totuşi, mâinile meşterului popular Vasile Moldoveanu creează nu doar obiecte decorative sau funcţionale, ce se pot regăsi în bucătăriile sau odăile oricărei case, ci şi unele rituale, datorită puterii protectoare şi caracterului simbolic pe care îl au.
Moştenire de familie
Vechiul meşteşug al prelucrării lemnului este o moştenire de familie. “Când eram mic stăteam la bunicii din partea mamei, iar bunicul era un dulgher de mare pricepere. Ce ieşea din mâna lui nici astăzi nu am mai văzut. Bunicul prelucra lemnul cu o fineţe formidabilă şi de la el am deprins primele taine ale acestei arte. Am îndrăgit-o încă de la început şi am participat de-a lungul timpului la multe manifestări internaţionale şi naţionale. Cea mai mare mulţumire a mea este că, fiind profesor de artă populară, elevii mei duc mai departe această moştenire lăsată de străbunii noştri.”
Modele şi simboluri
Atunci când migăleşte la o sărăriţă sau la o ladă de zestre, meşterul Vasile Moldoveanu respectă pe deplin vechile simboluri populare. Aşa se face că forma sărăriţei diferă în funcţie de zona etnografică din care face parte. Cel mai adesea este ornamentată cu cristalul de sare, simbolul norocului, iar pe capac este desenată calea rătăcită. Prinderea se face în cuie de lemn şi, pentru a se păstra sarea uscată, lemnul este impregnat cu ceară de albine. Lădiţa de zestre, deşi poate fi întâlnită peste tot în Europa, are în România un anumit specific, de cele mai multe ori variind în funcţie de starea socială a fetei. Lădiţa de zestre a fetei sărace are ca simbol turiţa, o plantă asemănătoare scaietelui, căci, nu-i aşa?, “sărăcia se ţine de om ca scaiul”. Fata de condiţie medie are o ladă de zestre împodobită, în mod echilibrat, cu simbolurile soarelui şi al lunii, pe când cea a fetei bogate este caracterizată de un desen antropomorf care are o coroniţă – puterea, bogăţia. “Cu toate acestea, întotdeauna lădiţa de zestre a fetei sărace a fost umplută cu multă trudă şi creativitate, fiind respectată îndeosebi ca simbol.”
Măşti şi joc
Măştile populare din lemn şi blană de oaie sau capră sunt unele dintre cele mai captivante şi neobişnuite obiecte ieşite din mâinile meşterilor populari. Masca este elementul central al unui ritual de purificare în perioada sărbătorilor de Crăciun, dar are şi un scop protector, fiind aşezată, la vedere, chiar la intrarea în casă. “O fac mai urâtă decât urâtul, adică să sperie chiar şi pe Dracul. Fiecare mască are o altă expresie şi o altă personalitate datorate coarnelor de bovină sau de capră. Eu le prelucrez, le finisez şi le încastrez în lemn. În lemn pot să mă exprim cel mai bine atunci când vine vorba despre expresie. Un gest înfiorător al privirii sau forma gurii devin astfel elemente deosebit de importante, definitorii.”
Icoana de vatră
Este unul dintre cele mai puţin întâlnite şi cunoscute obiecte populare. “Icoana de vatră, aşa cum am cercetat eu, are o arie de răspândire etno-geografică foarte mică. Ea se întinde de sub Carpaţi în Oltenia până în Muntenia şi spre Dâmboviţa. Am descoperit-o la Muzeul Ţăranului şi am încercat prin toate puterile să o fac cunoscută şi altora. Interesant este că sunt puţin reprezentate ca tematică. Ţăranul îşi scrijelea un arhanghel, o cruce, un Mântuitor sau un sfânt protector (care de cele mai multe ori era legat de numele unui strămoş). Se ţinea în jurul vetrei ca scut spiritual, să nu intre duhurile rele.” Pentru a le realiza, Vasile Moldoveanu foloseşte lemn de esenţă tare şi culori de apă. În lipsa vetrei, astăzi icoanele pot fi aşezate în bucătărie, considerată a fi unul dintre locurile sacre ale casei. În acest spaţiu se pregăteşte mâncarea şi tot aici creştinii fac semnul crucii înainte de a se aşeza la masă.
Cruci şi icoane
Crucile de mână erau folosite de preoţii satului cu foarte multă vreme în urmă atunci când mergeau din casă în casă cu botezul. Interesant este că frumuseţea desenului şi a ornamentului sunt rezultatele comunicării dintre preot şi meşterul popular. “De obicei, preotul spunea: «Meştere, fă-mi şi mie o cruce de mână, că s-a rupt cea pe care o aveam, dar de data asta să-mi reprezinţi Sfânta Treime sau un arhanghel». Am descoperit nu mai puţin de 31 de modele de astfel de cruci, care mi-au îmbogăţit semnificativ paleta compoziţională.” Picturile pe sticlă respectă desenul şi coloristica tradiţională, fiind reprezentaţi Adam şi Eva alături de pomul oprit, Sfântul Haralambie (protectorul casei împotriva bolilor), Mântuitorul, Maica Domnului şi Pruncul, dar şi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Icoanele au ramele realizate din lemn şi sunt casetate cu suport de lemn pe spate.

Cartofi fierţi cu usturoi verde

Ingrediente: un kg cartofi, 4-5 fire de usturoi verde, două linguri de ulei, două linguri de apă minerală, sare, piper.
Preparare: Cartofii se spală bine şi apoi se fierb în coajă. După ce au fiert, cât sunt calzi încă, se curăţă şi se pun deoparte într-un vas termorezistent, acoperit. Usturoiul se curăţă, se spală, se taie mărunt, apoi se pisează şi se freacă puternic cu ulei, apă minerală, sare şi piper după gust. Se toarnă acest mujdei de usturoi peste cartofi, apoi vasul se dă la cuptor câteva minute, pentru ca aromele să se întrepătrundă.

Sarmale cu fasole albă

Ingrediente: 300 g fasole albă, o varză mică (murată), un ardei, o ceapă, doi morcovi, 100 g orez, o cană de suc de roşii, o lingură de pastă de roşii, o ramură de cimbru, o legătură mică de mărar, piper, sare, o foaie de dafin.
Preparare: Fasolea se curăţă de pleavă, se spală şi se pune la înmuiat într-un vas cu apă rece de seara până dimineaţa. A doua zi se schimbă în altă apă rece şi se pune la fiert. După ce dă două-trei clocote, se schimbă din nou, de data asta în apă rece, şi se pune să fiarbă până încep boabele să se înmoaie. Se aleg frunzele de varză pentru sarmale şi se ţin în apă rece, să se desăreze puţin. Ardeiul se spală şi se taie cubuleţe, ceapa se toacă mărunt, iar morcovii se dau pe răzătoare. Se pune într-o tigaie o lingură de ulei şi se călesc în ea toate legumele, se adaugă apoi orezul şi 50 ml de apă şi se înăbuşă puţin. Se dă cratiţa deoparte, să se răcească. Între timp s-a scurs şi fasolea şi a fost lăsată să se răcească. Se amestecă orezul cu fasolea, cu pasta de tomate, cimbrul tocat mărunt sau măcinat, mărarul tocat, precum şi cu sare şi piper după gust. Se fac sarmale înfăşurate în foaie de varză. Cotorul verzei şi foile rămase se toacă şi se pun pe fundul oalei, se aşază apoi sarmalele, se toarnă deasupra sucul de roşii şi apă cât să le cuprindă. Se pun şi foile de dafin, rupte în bucăţi mai mici. Se acoperă vasul şi se fierbe la foc mic o oră şi jumătate.

Articol de Simona Chiriac

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 26 martie 2008